Votăm cu artă

Dacă nu putem plasa prea bine piaţa de artă în contextul societăţii noastre,  să vedem ce vîrfuri ale acesteia, ce fenomene cu mare consum mediatic se regăsesc sau am putea descoperi pe această piaţă specializată. Are manele? Nu muzica respectivă, ci spiritul este prezent, dar l-am numi mai degrabă kitsch, o imitaţie ieftină făcută de cei cu tupeu dar fără prea multă cultură. Intră pe sticlă? Comerţul de artă este o permanentă descoperire, cîte un ziarist trimis pe teren mai află că se fac licitaţii cu tablouri şi vechituri şi fiecare astfel de episod are un ton de descoperire revelatoare. Dincolo de faptul că rubrica ce o citiţi este, cu cei 12 ani de existenţă, cea mai longevivă, cel puţin din presa românească, nu prea avem astfel de eforturi constante, care să dureze de un timp semnificativ, deşi oameni de excepţie şi iniţiative ar mai fi. Avem perdele de fum, piaţă gri, neagră sau subterană, false valori, mimetisme, amatorisme, băgări în faţă şi în ochi, falsuri triste, penibile, pete negre sau albe pe cunoaştere, rele intenţii, lipsă de atracţie magică pentru artă, neaveniţi şi nechemaţi, galerii unde se torturează arta şi se sinucide cu forţa comerţul cu artă. O rază de speranţă sînt aceste case de licitaţii publice, departe de a fi perfecte, dar care, lucrînd mult şi la lumină, rulează pe faţă tot felul de piese, mingea aprecierii, descoperirii neconcordanţelor şi a nonvalorilor sau a achiziţionării lor, pur şi simplu, fiind în terenul nostru.

Avem, altfel spus, multe dintre aspectele definitorii ale societăţii româneşti şi mai mult decît atît. Fiind o piaţă specială, cu mărfuri deosebite, ce greu pot fi evaluate, cîntărite, comensurate, piaţa de artă este altfel decît alte pieţe sau segmente de piaţă. În plus, desfăşurîndu-se în spaţiul românesc, a dezvoltat o gamă teribil de interesantă de practici şi realităţi, unele te îngrozesc, altele te indignează, unele te fac să rîzi, altele îi uimesc pe străini. Piaţă ca a noastră nu mai găsim la nimeni. Nu am descoperit asta de Ziua naţională şi nici nu este o constatare pozitivă. Multe dintre mecanismele practicate de sute de ani, peste un sfert de mileniu la Sotheby's sau Christie's, ne sînt necunoscute, atît în principiu, cît şi în practică. Din fericire, faţă de francezi, avem măcar certitudinea că preţul bătut în cap cu ciocanul este cel stabilit, împopoţonat doar cu taxe şi comisioane. Adică nu mai este loc de negociere în spatele cortinei, că nouă de astfel de zone de umbră ne este frică.

Duminica asta nu avem numai alegeri pentru funcţia de iubitor de artă suprem al ţării, cum ni se spune mereu la televizor, ci şi o licitaţie Goldart, cum am scris noi. Din programul-ofertă al singurului candidat din cursa licitaţiilor de artă de duminica asta menţionăm “Ţărăncuţă cu basma albă” de Sfîntul Nicolae Grigorescu, în sfîrşit o culoare neutră, apolitică, pe care se speră 120-150 de mii de lei, adică miliardul şi o cincime sau o jumătate,  sau  mări furtunoase, fără marinari violenţi, de Mutzner sau Eugen Voinescu, al doilea fiind un specialist în marine pictate nu în fraze marinate, precum Voinescul de-a dreapta marinarului. Regăsim calmul şi liniştea cu un peisaj din Franţa de Ştefan Popescu, pictor care punctează francofil şi în expoziţia cu Bretania de la MNAR, mai tare decît canadianul Bute în meciuri de centură cu diamante, la 40-45 de mii de lei. Cu plăcută uimire descoperim că putem cumpăra, cu numai 13-14 mii, o bretonă de Rodica Maniu, un alt artist prezent la top în expoziţia româno-franceză mai sus menţionată.

Ca element mobilizator, un alt aspect ce nu trebuie să lipsească pieţei noastre de artă, strig din toate tastele: Trăiască democraţia neoriginală, onoare muncii de creaţie!

                                                                  Marius Tiţa